Mica Biblie 03: Perpetuarea păcatului

5. Cain şi Abel: Gen 4,1‑24

Adam şi Eva au avut doi fii; cel dintâi se numea Cain, al doilea, Abel. Cain era agricultor, iar Abel, păstor. Abel era drept, iar Cain, rău. Într‑o zi, i‑au adus amândoi jertfă lui Dumnezeu: Cain a jertfit din roadele pământului, Abel, din cei dintâi născuţi ai turmei sale. Domnul a privit cu plăcere la Abel şi la darurile lui, dar la Cain şi la jertfa lui nu s‑a uitat. Pentru aceasta, Cain s‑a mâniat foarte tare şi faţa lui s‑a posomorât.

Domnul i‑a zis lui Cain: „Pentru ce te‑ai mâniat şi pentru ce s‑a posomorât faţa ta? Dacă faci binele, vei primi răsplată; iar dacă faci răul, pedeapsa va fi îndată la uşă. Înfrânează‑ţi pofta păcatului şi stăpâneşte‑l”. Cain, însă, n‑a ascultat de Domnul. Într‑o zi, i‑a spus fratelui său: „Hai să ieşim împreună la câmp”. Când au ajuns la câmp, Cain s‑a repezit asupra fratelui său, Abel, şi l‑a omorât.

Atunci, Dumnezeu i‑a zis lui Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” Cain a răspuns: „Nu ştiu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” Dumnezeu i‑a spus: „Ce‑ai făcut? Sângele fratelui tău strigă către mine din pământ. Pentru aceasta, blestemat vei fi pe pământul acesta care a primit sângele fratelui tău, vărsat de mânia ta! Când îl vei lucra, nu‑ţi va da roadele sale. Pribeag şi fugar vei fi pe pământ!”

Cain i‑a spus Domnului: „Păcatul este prea mare, ca să mai pot dobândi iertare! Trebuie să mă ascund dinaintea feţei tale şi oricine mă va găsi, mă va omorî”. Domnul i‑a zis: „Nicidecum nu va fi aşa, ci tot cel ce îl va omorî pe Cain, înşeptit va fi pedepsit”. Şi Dumnezeu i‑a pus un semn lui Cain, pentru ca nimeni să nu‑l omoare. Cain a plecat din faţa Domnului şi a locuit fugar la răsărit de Eden.

De reţinut:

Ce‑ai făcut? Sângele fratelui tău strigă către mine din pământ. Pentru aceasta, blestemat vei fi pe pământul acesta care a primit sângele fratelui tău, vărsat din mânia ta! Când îl vei lucra, nu‑ţi va da roadele sale. Pribeag şi fugar vei fi pe pământ! (Gen 4,11).

Invidia este rădăcina multor păcate. Cine se lasă stăpânit de mânie cade uşor. Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom 2,6).

6. Înmulţirea şi înrăirea oamenilor: Gen 4,25-6,3

În locul lui Abel, Dumnezeu i‑a dat lui Adam un alt fiu, numit Set. Adam a avut mai târziu încă mulţi fii şi fiice. El le‑a transmis promisiunea ce i‑a făcut‑o Dumnezeu. Tot timpul cât a trăit Adam a fost de 930 de ani şi apoi a murit. i urmaşii săi cei mai apropiaţi au ajuns, de asemenea, la adânci bătrâneţe. Matusalem a trăit chiar 969 de ani.

Numărul oamenilor creştea din ce în ce mai mult. Unii au trăit ca păstori şi agricultori, alţii şi‑au clădit cetăţi şi s‑au ocupat cu meseriile. Urmaşii evlaviosului Set erau temători de Dumnezeu, urmaşii lui Cain, dimpotrivă, se îndepărtau de Dumnezeu. Astfel, au fost în curând două feluri de oameni: fiii lui Dumnezeu şi fiii oamenilor. Dintre fiii lui Dumnezeu s‑a distins mai ales Enoh. El a umblat pe calea lui Dumnezeu şi a predicat pocăinţa. Pentru credinţa sa, i‑a plăcut Domnului şi a fost răpit de pe pământ fără a vedea moartea.

Încetul cu încetul, fiii oamenilor s‑au dedat la rele şi i‑au ademenit pe fiii lui Dumnezeu şi nelegiuirea s‑a generalizat. Atunci, Dumnezeu a spus: „Duhul meu nu va rămâne veşnic în om, pentru că e carne păcătoasă. Zilele lui vor fi numai de 120 de ani”.

De reţinut:

Văzând Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ… i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că l-a făcut pe om pe pământ (Gen 6,5.6).

Păcatul înseamnă ruptura legăturii de prietenie cu Dumnezeu.

7. Potopul: Gen 6,3-7,24

Răutatea oamenilor s‑a făcut din ce în ce mai mare. Toate cugetele inimii lor se îndreptau pururea spre rău. Atunci, Dumnezeu s‑a căit că l‑a făcut pe om şi a zis: „Îl voi stârpi pe om de pe faţa pământului”.

În mijlocul celor nelegiuiţi trăia un om evlavios şi drept, numit Noe. El a aflat har înaintea Domnului şi Dumnezeu i‑a zis: „Să‑ţi faci o arcă de lemn cioplit şi să o lipeşti cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară. Arca să fie lungă de trei sute de coţi, largă de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci de coţi. Să faci arcei o fereastră, sus, lată de un cot. Uşa s‑o pui în latura arcei; iar înăuntru să aibă un rând de încăperi jos, altul la mijloc şi un al treilea sus.

Şi, iată, eu voi aduce potop pe pământ; toate câte sunt pe pământ vor pieri, dar cu tine voi face un legământ. Tu să intri cu ai tăi în arcă; din fiecare soi de animale, ia cu tine câte o pereche, iar din animalele curate, câte şapte perechi, precum şi tot felul de hrană pentru tine şi pentru animale.

Noe a făcut totul precum a poruncit Domnul. Timp de mai mulţi ani, a lucrat la arcă şi a predicat pocăinţa. Dar oamenii nu voiau să-l asculte; ei mâncau şi beau şi făceau nunţi. Atunci, Dumnezeu i‑a zis lui Noe: „Intră în arcă! Încă şapte zile şi după aceea voi face să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Toate vieţuitoarele ce le‑am făcut le voi distruge de pe faţa pământului”. Şi Noe a intrat în arcă. Cu el a intrat soţia sa, cei trei fii ai săi cu soţiile lor, precum şi animalele, după cum poruncise Dumnezeu. Iar Domnul a închis arca.

Trecând cele şapte zile, au venit pe pământ apele potopului. Atunci au erupt toate izvoarele adâncului şi s‑au deschis toate stăvilarele cerului şi a plouat 40 de zile şi 40 de nopţi. Apa a crescut din ce în ce mai mult şi arca s‑a ridicat de pe pământ. Într‑atât a crescut apa, încât arca s‑a ridicat cu 15 coţi deasupra munţilor celor mai înalţi. Iar arca a plutit deasupra apelor. Atunci a pierit tot ce vieţuia pe pământ, de la om până la animale, de la pasărea din aer până la reptilele de pe pământ. Numai Noe a rămas, şi cei ce erau cu el în arcă.

De reţinut:

Cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului: căci, cum era în zilele dinaintea potopului când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă şi nu şi-au dat seama până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Mt24,37-39).

Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu (Mt 5,8).

8. Noe iese din arcă şi îi aduce jertfă lui Dumnezeu: Gen 8,11-9,17

O sută cincizeci de zile a rămas apa pe pământ. Atunci, Dumnezeu şi‑a adus aminte de Noe şi de toate vieţuitoarele care erau în arcă şi a trimis un vânt cald pe pământ. Apa a scăzut puţin câte puţin şi arca s‑a oprit pe un munte din Armenia. Îndată s‑au ivit şi munţii din ape. Aceasta a fost o privelişte îmbucurătoare pentru Noe.

Patruzeci de zile după aceasta, Noe a deschis fereastra şi a lăsat să iasă un corb, ca să vadă dacă a scăzut apa. Corbul nu s‑a mai întors. Noe a lăsat să iasă atunci un porumbel. Acesta, negăsind pe ce să‑şi pună piciorul, s‑a întors în arcă. După şapte zile, Noe a lăsat din nou porumbelul să iasă. Acesta s‑a întors către seară şi a adus în cioc o ramură de măslin, cu frunze verzi. Atunci, Noe a cunoscut că apa a scăzut. A mai aşteptat încă şapte zile şi a lăsat iarăşi porumbel să iasă. Acesta nu s‑a mai întors. Când pământul s‑a uscat de‑a binelea, Dumnezeu i‑a zis lui Noe: „Ieşi din arcă, tu cu ai tăi şi cu toate animalele”. Noe a ieşit, şi împreună cu el, au ieşit ai săi şi toate animalele. Plin de recunoştinţă, Noe a zidit un altar şi i‑a adus jertfă lui Dumnezeu din toate animalele curate. Domnului i‑a plăcut jertfa aceasta. El l‑a binecuvântat pe Noe şi pe fiii lui şi le‑a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul. Iată, eu închei legământul meu cu voi şi cu urmaşii voştri. De acum, apele potopului niciodată nu vor mai pustii pământul. Cât timp va fi pământul, nu vor mai înceta semănatul şi seceratul, vara şi iarna, ziua şi noaptea. Iată, pun curcubeul meu în nori ca să fie semn al legământului dintre mine şi pământ.

De reţinut:

Iată, eu închei legământul meu cu voi şi cu urmaşii voştri. Pun curcubeul meu în nori ca să fie semn al legământului dintre mine şi pământ (Gen 9,9.13)

Milostivirea lui Dumnezeu întrece răutatea oamenilor.

9. Fiii lui Noe. Moartea sa: Gen 9,18-10,32

Cei trei fii ai lui Noe, care fuseseră cu el în arcă se numeau Sem, Ham şi Iafet. Din aceştia se trage tot neamul omenesc de pe întreg pământul. Urmaşii lui Sem, din care se trăgea Abraham, s‑au stabilit în Canaan şi Arabia. Urmaşii lui Iafet au plecat către Europa, ai lui Ham, în Africa.

Noe a început să fie lucrător de pământ şi a sădit vie. Bând însă vin, s‑a îmbătat şi, culcându‑se în cortul său s‑a dezgolit. Ham a văzut aceasta şi, ieşind afară, a spus fraţilor săi. Dar Sem şi Iafet au luat o haină, au intrat cu faţa întoarsă şi l‑au acoperit pe tatăl lor, fără a‑i vedea goliciunea. Când s‑a dezmeticit Noe şi a aflat ce făcuse Ham, l‑a blestemat pe el şi pe urmaşii lui, iar pe Sem l‑a binecuvântat şi i‑a prezis lui Iafet că se va înmulţi foarte mult.

Noe era de 600 de ani când a intrat în arcă; după potop, a mai trăit încă 350 de ani. Toate zilele lui au fost de 950 de ani, apoi a murit.

Atunci a început Noe să fie lucrător de pământ şi a sădit vie (Gen 9,20).

Noe este o figură simbolică a lui Cristos.

10. Turnul Babel. Idolatria: Gen 11,1-25

De pe Munţii Armeniei, urmaşii lui Noe au coborât într‑o câmpie mare şi roditoare. Ei s‑au înmulţit în curând foarte mult, şi vorbeau o singură limbă.

Dumnezeu voia ca oamenii să se împrăştie pe pământ. Ei, însă, nu s‑au supus bucuroşi voinţei lui Dumnezeu şi au spus: „Haideţi să ne clădim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă până la cer şi să ne facem un nume înainte de a ne împrăştia peste tot pe pământ”. Atunci, Dumnezeu a încurcat limbile oamenilor, aşa încât nici unul nu mai înţelegea graiul altuia. Ei au fost nevoiţi să înceteze de a mai zidi, iar cetatea pe care o începuseră s‑a numit Babel B adică încurcătură.

Atunci s‑au despărţit oamenii unii de alţii şi s‑au dus în alte ţinuturi. Astfel s‑au ridicat diferite popoare şi ţări. Din acel timp, păcatul s‑a înmulţit din nou. Încetul cu încetul, mintea oamenilor s‑a întunecat într‑atât, încât nu‑l mai cunoşteau pe Dumnezeu. Ei au căzut în idolatrie şi, în loc să se închine Creatorului, se închinau făpturilor şi chiar chipurilor fără viaţă. Răutatea s‑a făcut atunci şi mai mare, căci Dumnezeu a lăsat pe slujitorii idolilor pradă patimilor lor rele. Numai puţini oameni au rămas credincioşi Dumnezeului adevărat şi au avut moravuri bune.

De reţinut:

Să amestecăm limbile lor ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul (Gen 11,7).

Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har (1Pt 5,5).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

18 − 8 =