Orfanul de sub nuc

13153435_1002197206523708_1525401040_n„Orfanul de sub nuc”

MOTTO: „Îţi poţi trăi viaţa doar în două moduri. Sau crezi că nu există magie, sau crezi că totul e magie.” (Albert Einstein)

Stătea veşnic sub nucul său de fiecare seară, şi adesea rămânea acolo ceasuri lungi. Probabil susurul de ape ori timida atmosferă a apusului roşiatic îl atrăgeau şi-i confereau acea aură magnifică de om pus pe gânduri, care cine ştie ce planuri urzea în mintea-i. Tăcut, dar curios din fire, tânărul cutreiera mereu pădurea din vecinătate şi ajunsese să-şi creeze o legătură misterioasă cu natura, de-ai fi zis că îşi vorbesc pe acelaşi înţeles.

Tot astfel şi-n astă seară. Bătea un vânt rece ca oceanul pe timp de iarnă. Îşi luă haina de stofă şi negreşit se îndreptă spre nuc. Se aşeză pe partea dinspre râu şi începu să arunce cu mici pietricele pe care le găsea în jurul său. Atăt de încruntat şi de atent la cercurile pe care le făcea căderea pietrelor, nu observă când începu să plouă. Prefera totuşi să stea acolo, decât să se întoarcă înapoi în casă. După vreo două ore, se ridică, curgând şiroaie de apă din hainele lui, şi se îndreptă cu pas domol si cu capul plecat spre căsucioara aceea veche şi stând parcă să cadă în orice clipă. Cum intră, auzi răcnetele unchiului său, Argus, care, nemulţumit de toate, chiar şi de propria-i existenţă, se răzbuna pe nevinovata masă, cu pumnii încleştaţi şi vorbe de ocară.

-Unde ai umblat nemernicule? Crezi că pâinea ce-o mănânci îţi cade din senin pe masă? Pleacă de-ţi caută ceva de muncă că de nu te-oi alunga şi-atunci să-ţi dea copacii tăi cei dragi de mâncare!

În gând, şi-ar fi dorit să mai fi stat sub nuc, dar ştia că oricum tot ar fi trebuit să se întoarcă la un moment dat şi să-l vadă. Urcă în grabă scările şi se încuie în cămăruţa lui de suflet. De mult, ar fi voit să plece, dar nu-l lăsa inima lui cea bună, să-l părăsească, chiar şi pe unul ca el, un nefericit, care , bun ori rău, îi fusese de mic singurul ce-i purtase de grijă. Rudă de sânge nu îi era, căci se ştia orfan de când prinse a avea conştiinţă, dar simţea de mult că unchiul acesta îi ascundea ceva. Ajuns acum la o vârstă mai matură, tânărul nostru aflat în floarea-vârstei, îşi antrena răbdarea şi-şi masca suferinţele, compensându-le cu sute şi sute de volume, pe care le găsise în podul dărăpănat al casei. Astfel, pe când alţii de vârsta lui aveau diverse ocupaţii în oraşul de la câţiva kilometri departare de el, Adam se înfunda într-un ungher întunecos al camerei sale cu câte şapte volume odată şi rămânea acolo până când genele i se închideau, furate de un somn profund.

În această noapte, ca şi alte dăţi, visă cum, fugând printr-un labirint şi încercând să scape, se împiedică şi căzu, rostogolindu-se pe o pantă abruptă, apărută din senin. După acest vis mereu se trezea culcat pe podea şi cu dureri usturătoare, după fiecare noapte mai puternice şi mai vii, de parcă visul nu fusese vis, ci totul fu aievea. Însă, de această dată, ceva era diferit. Cărţile toate erau împrăştiate, unele rupte,  în cameră se simţea un iz puternic ca de ars  şi el avea răni sângerânde în genunchi şi pe braţe. Deodată auzi urlete puternice de lupi din pădure şi ţipete în odaia de jos. Coborî în grabă şi în faţă îi apăru mistuitoare flăcări, ce cuprinseră tavanul odăii. O bucată se desprinse şi unchiul fusese luat captiv în vâltoarea aceea de foc, fiind lovit, căzut şi nemaiputând să iasă. Adam sări fără să se mai gândească şi, făcând uluitoare salturi, ajunse numaidecât lăngă unchiul său, îl puse pe un umăr şi ieşi în curte, înainte ca întreaga casă să se prăbuşească.

-Eşti bine unchiule? Cum de s-a întâmplat una ca aceasta? Ai uitat focul aprins în vatră ori vreo lumânare pe terminate?

-Niciun foc, băiete… Aşa fusese scris să se întâmple.

-Vrei să spui că tu chiar crezi aşa ceva? Da de unde… Doar nu a făcut scântei vreun duh răzbunător în timp ce se strecura pe horn în casă.

-Nu e de glumă cu aşa ceva! Mai şi faci glume după câte s-au întâmplat din cauza ta, nemernic ce eşti!

Tânărul vru să-i răspundă, căci nu mai suporta să fie tratat cu atâta răutate, dar ştia că nu făcea decât să pună paie pe foc şi tăcu resemnat, uitându-se în gol la focul ce se stingea uşor printre ruinele şi cenuşa ce au mai rămas. Într-un târziu, după ce se asigură că focul se stinse complet, Adam porni înspre nuc, îngheţat şi amărât de cele întâmplate. Unde aveau să mai stea? Cum se va descurca, căci de acum el va trebui să-l îngrijească pe bătrânul acesta morocănos şi nemulţumit? În timp ce el îşi frământa mintea la toate acestea, bătrânul Argus, după câte-i fusese dat să trăiască şi să vadă, simţi că dorinţa de viaţă îl părăseşte şi că mai are doar câteva clipe de a-şi ispăşi greşeala din tinereţe. Ţipând din răsputeri ca băiatul să-l audă, se prăbuşi la pământ, sperând să se fi făcut auzit.

Adam, oprindu-se din drum şi întorcându-şi faţa, văzu pe bătrân şi se îngrozi şi începu să alerge din răsputeri către acel om nenorocit de soartă, jalnic şi care se vedea că e în chinurile premergătoare morţii. Îl luă în braţe şi-l cără aşa până sub nuc, aşezându-l cu capul pe muşchiul moale pe care el obişnuia să stea. Îi puse haina peste piept, iar bătrânul scoase un suspin adânc.

-A venit şi clipa asta pe care nu credeam că o să o apuc vreodată. Mi-e greu băiete…foarte greu, şi nu ştiu cum aş putea începe…

-Unchiule, o sa fie bine. Linişteşte-te te rog, nu înţeleg ce ai să-mi spui… Cred că eşti afectat de cele întâmplate, căci pierderea căminului pe care-l ai de-o viaţă e cu adevărat o lovitură grea…

-Adam, ascultă-mă cu atenţie, căci nu ştiu dacă voi apuca să-ţi mai repet încă o dată. Aşează-te lângă mine, aici, şi la finalul a ceea ce-ţi voi spune vei decide despre mine, despre propria-ţi viaţă…

Adam se aşeză numaidecât, căci simţea că lucrul e serios şi că în sfârşit va afla secretul ce simţea că îi era ascuns.

-Tu nu-mi cunoşti istoria, nu-mi cunoşti trecutul, cum mai nimeni nu îl ştie. Tuturor le este frică de mine şi oamenii din cătunele apropiate se feresc adesea să mă întâlnească.  Eu nu sunt din aceste locuri, ci m-am născut undeva departe, încât nici eu nu-mi mai amintesc acum cum să ajung acolo. Tatăl meu era un escroc, iar mama suferea mereu din cauza purtării lui. Într-o zi, sătul să mai aud plânsetele mamei şi zicându-mi că, dintre cei şapte fraţi ai mei, lipsa mea va fi cel mai puţin simţită, am fugit de acasă cu doar o haină pe mine şi o geantă de mâncare. Am străbătut nenumărate sate în câteva luni, până am ajuns într-un orăşel, unde am fost primit ca ajutor de cârciumar,un om de nicio ispravă, tâlhar şi depravat, mai ceva decât taicămiu. Am învăţat meşteşugirea furtului, m-am  făcut complice la tâlhării şi de atunci mă rătăcisem complet de orice urmă de dreptate şi cinste. La treizeci de ani am fugit şi de la cârciumă, împreună cu un amic pe care mi-l făcusem, sau mai drept spus, un tovarăş de uneltiri. Amândoi plănuisem să ne refacem viaţa, dar să mai dăm o ultimă spargere. Ajungând în satul de lângă, auziserăm că la marginea pădurii, mai retrasă, e o casa cam dărăpănată,unde s-au mutat doi tinerei, proaspăt căsătoriţi. Am hotărât ca această casă să fie ultima nostră lovitură şi să ne stabilim aici.Doream să îi speriem pe cei doi tineri şi să rămânem noi acolo în căsuţă. Aşa, în următoarea noapte, cu doua bâte în mână şi cu un cuţit de aramă, am intrat în casa asta. Totuşi ni se părea că nu e nimeni şi pentru o clipă am lăsat armele jos să cercetăm cele câteva încăperi. Eu am ales să caut la parter şi l-am trimis pe Peter la mansardă, însă nici nu apuc să intru în bucătărie că-l aud pe Peter ţipând cu groază şi îl văd cum se rostogoleşte pe scări în jos, rămânând acolo pentru totdeauna. Avea un cuţit înfipt în burtă şi o grimasă de moarte întipărită pe chip. Îngrozit cum eram, am scos cuţitul înfipt cu o mână şi am prins bâta în cealalta mână şi am început să urc încet scă…

-Revino-ţi! Termină ce-ai de spus! îl zguduia pe bătrân cu lacrimi curgând năvalnic, căci îi ea de necrezut ceea ce auzea.

-Am început să urc pe scări şi cu cât urcam auzeam mai desluşit un plânset. Mi se părea că e ireal, iar ceea ce aveam să văd nu-mi închipuisem vreodată…

Bătrânul începu să tremure din toate încheieturile de ziceai că-şi dă duhul. Adam îl ridică puţin în capul oaselor şi-l plezni uşor peste obraz să îşi revină. Nu ştia de ce făcea acest lucru. Nici  dacă să fie mânios ori speriat de omul pe care încerca acum să-l salveze. În cele din urmă bătrânul păru a-şi reveni puţin, dar făcea semn cu mâna tremurândă spre apele micului râu ce trecea în apropierea nucului. Băiatul pricepu că vroia nişte apă, iar în lipsă de altceva, făcu din mâini căuş şi-i duse acestuia puţină apă să-şi potolească seceta din gâtlej. După ce stătu câteva clipe, o veşnicie pentru Adam, bătrânul se aşeză din nou pe muşchiul moale şi reluă cu glasul la fel de stins:

-Adam, băiatule, uneori viaţa te împinge în braţele multor nelegiuiri, fie pentru că aşa meriţi, fie pentru că aşa ţi-e norocul, iar noi, neştiind în acele momente să le respigem, mergem înainte orbeşte, fără a ne gândi că singuri ne săpăm groapa şi nenorocirea. Aşa am păţit-o şi eu… Pe jumătate am meritat, căci am facut multe rele la viaţa mea cu conştiinţă, pe jumătate nu, căci soarta nu a fost blândă cu mine şi nu am avut părinţi ca ai tăi, care să mă iubească şi să mă înveţe…

– Vrei să spui că…

-Am urcat scările cu teamă,dar m-am trezit apoi că am regretat că nu am fost eu în locul lui Peter. Măcar de-aş fi scăpat mai uşor. Căci orice durere fizică ar fi fost mai bună decât blestemul ce a căzut pe capul meu.  Era acolo… într-un colţ zgribulită… o tânără îngheţată de frică, cu un prunc în braţe…plină de sânge şi cu borboane de sudoare pe faţă. Pesemne că atunci născuse, singură şi în dureri, iar noi, tâlhari de cea mai joasă speţă, i-am făcut chinul şi mai groaznic. Stăteam înmărmurit, lipsit de judecată şi străpuns de frică şi milă până în măduva oaselor, neştiind dacă sau cum să reacţionez. Se puteau citi în ochii ei durerea maternă şi frica pentru al ei odor, căci îl ţinea atât de aproape… Am stat astfel câteva minute, care au durat mai mult decât o viaţă de om, timp în care mintea mea o luase razna, căzuse de pe orbita ei normală. Când am auzit trosnete afară, şi apoi uşa de la intrare deschizându-se, mi s-au încremenit toţi muşchii şi mă simţeam cuprins de o moleşeală ucigătoare. Ce era să fac? Femeia se puse pe un plânset aprig, iar eu am strâns mai cu putere cele două arme ale morţii în mâini. M-am întors cu spatele la femeie şi m-am dat un pas îndărăt pentru a fi pregătit pentru cel ce urca scările cu paşi domoli,  dar puternic înfipţi. În cele din urmă se contură umbra unui bărbat şi-l văzui dinaintea mea, cu faţa crispată de furie. Văzându-şi femeia în starea aceea, înaintă spre mine şi vru să mă doboare, dar, mai iute la mână, i-am înfipt cuţitul şi l-am împins pe scări în jos, având aceeaşi soartă ca şi tovarăşul meu…

Bătrânul rămase pe gânduri, cu ochii aţintiţi către cer. Începu din nou să suspine din adâncul fiinţei sale. Cât despre Adam, avea o faţă lividă şi nişte ochi goi, de nu-i puteai privi măcar o clipă fără să te treacă fiorii.

-Am vrut să o ajut pe femeie imediat după aceea, dar spaima prin care trecuse o făcuse inumană… Se aruncă spre mine, mă lovi din toate puterile ce-i mai rămăseseră cu o forţă animalică, dar se împiedică şi căzu, ajungând la pieptul soţului ei şi lăsând în urmă un blestemat şi un orfan… Băiatule, aceia au fost mama şi tatăl tău.

Zicând aceste ultime cuvinte, răvăşitoare pentru amândoi,  bătrânul păru că vrea să părăsească acea lume, dar îşi închise ochii şi începu să plângă. Adam se ridică şi fugi spre casa aceea blestemată. Se strecură printre grinzile de lemn arse şi se lăsă la pământ fără speranţă. Cu chipul spre cer suspina în linişte şi uitând parcă de acel ger străpungător.

Astfel trecu acea noapte de coşmar; când se trezi, deranjat de soarele ce răsărea promiţător cu raze radiante, Adam se ridică buimac şi-şi îndreptă privirile spre nuc. Bătrânul nenorocit se stinse peste noapte în chip dezolant, chiar de poate se va spune că a meritat un astfel de sfârşit. Chiar şi Adam, văzându-i întipărită pe chip suferinţa inimii sale,  fu cuprins de milă. Se simţea pierdut şi al nimănui şi, dorind să devină alt om, hotărî să plece departe de acel loc, singurul care îi mai amintea cine este. Înainte de a face acest lucru, el căută să se îngrijească de trupul bătrânului, şi, vrând să-l lase în grijă nucului său, îi săpă o groapă la umbra acestuia şi-i spuse o rugă în chip de adio. Se mai uită pentru ultima oară la acele rămăşiţe triste şi dădu să plece înspre oraşul din apropiere, când văzu strălucind foarte orbitor ceva printre ruine. Dădu câteva scânduri arse la o parte şi găsi plină de cenuşă o carte, care parcă fusese imună la focul năpăstuitor, căci arăta intactă. Adam nu văzuse niciodată acea carte, dar parcă şi-o amintea de undeva. Neavând timp să se gândească, o luă cu el şi porni pe noul drum cu mintea gânditoare.

***

Când auzi o astfel de poveste, te gândeşti ce stranie e lumea şi ce poveşti poate ea ascunde în cătune mai retrase sau în colţuri adânci ale minţii unor oameni. Şi te întrebi, cum poate merge mai departe un om ce a trăit o astfel de dramă.

Adam, după mulţi ani de la strania întâmplare, stătea pe-un colţ de scaun şi mâjgâlea un petic de hârtie. Acum, după ce trăise atâtea întâmplări triste, dar şi multe întâmplări frumoase, căci îşi refăcuse viaţa, urmase o şcoală renumită, îşi făcuse o afacere şi o familie, se gândea la vechiul lui loc de reflecţie, nucul, ce fusese martor la atâtea întâmplări, şi-şi aminti de vechea carte găsită. Se îndreptă spre biblioteca lui şi din spatele unor alte vechi cărţi, o scoase pe cea cu pricina. Nu avuse curajul să o deschidă, căci, îşi dăduse seama într-o zi că acea carte e cea de care se tot împiedica în visul său de fiecare noapte. Dar acum simţea că trebuie să o deschidă. Aşezându-se din nou pe scaun, şterse cu mâna stratul de praf de pe copertă şi desluşi următoarele cuvinte: „ O istorie pentru viitorul nostru copil,  de la Marta şi George”. Îl năpădiseră lacrimile când, după atâta timp, află numele părinţilor săi. Întreaga zi stătu nemişcat şi citi fără a răsufla acele rânduri ce-i dezvăluiau cu fiecare cuvânt un lucru nou din istoria familiei lui. Seara, după ce termină de sorbit întreaga carte, se ridică şi plecă…

Ajuns din nou la locul tinereţii sale, Adam se lăsă în genunchi sub nucul care rămăsese la fel ca-n vremurile trecute. Doar viaţa lui se schimbase. Atât de repede şi atât de brusc. Şi totuşi simţea că aşa trebuie să fie. Îi părea rău de sfârşitul tragic al bătrânului, chiar şi acum, după atâţia ani. Acum, singur nucul mai era o dovadă că totul fusese real…

Rămase aşa, rezemat de trunchiul gros, ascultând în tăcere susurul apei şi cântul nocturn al stelelor, şi dăruindu-se vieţii cu un surâs timid, îşi zise în gând cât de mult iubea să trăiască. Simplu şi gol de orice. Doar iubea să trăiască…

Ioana Bonaparte, clasa a XI-a 

13223691_1002196873190408_487949373_o

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

16 − 7 =