Postul Mare 2012: Dar noi ce avem de făcut?

postul mare 2012Într-o zi fariseii l-au întrebat pe Isus: „De ce noi postim adesea, iar ucenicii tăi nu postesc?” Isus le răspunde: „Cum ar putea să postească nuntaşii, cât timp mirele este cu ei? Vor veni zile în care mirele nu va mai fi cu ei, şi atunci vor posti!” De aici a pornit ideea postului în care ne aflăm. Primii creştini şi-au amintit repede de aceste cuvinte ale lui Cristos, şi astfel au postit. Postul pascal s-a extins în secolul IV, cuprinzând 40 de zile înaintea Paştelui, dobândind uneori forme foarte aspre.

Uneori ascultăm predicile sau citim pasajele evanghelice şi ne gândim la multe persoane care ar trebui să se convertească. Totuşi, chemarea la pocăinţă ni se aplică înainte de toate nouă. Isus a predicat adesea în sinagogi şi în Templu. El le predica celor care mergeau la Biserică şi celor care lucrau în Biserică. Chemarea la pocăinţă nu a fost adresată doar păcătoşilor de afară. Mesajul de pocăinţă este şi pentru liderii şi membrii Bisericii. Este pentru mine şi pentru tine. Vă întrebaţi probabil, dar noi ce avem de făcut? Suntem invitaţi să nu uităm cele trei mari dimensiuni ale convertirii: postul, pomana şi rugăciunea, trecând de la forma lor goală şi lipsită de conţinut la adevăratul post, la adevărata pomană, la adevărata rugăciune.

Postul nu înseamnă doar a mânca mai puţin şi cu asta gata, mi-am făcut datoria; iar uneori facem aceasta din motive dietetice. Renunţă la tot ceea ce te ajută să-i redai lui Dumnezeu primul loc în viaţa ta. Posteşte de la televizor şi internet pentru a dedica mai mult timp la ceea ce contează infinit mai mult. Posteşte faţă de orice altă realitate căreia îi suntem sclavi, indiferent de numele pe care îl poartă: fumat, alcool. Postul e semnul că ştim să trăim din cuvântul lui Dumnezeu, e semnul abstinenţei noastre de la păcat, e semnul voinţei noastre de ispăşire. „Nu doar cu pâine trăieşte omul, dar cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”. Ce frumos ar fi, cum spune papa, dacă aceste renunţări ale noastre s-ar transforma în pomană pentru alţii.

Şi astfel ajungem la a doua formă de penitenţă, caritatea, pomana ca şi fruct al postului şi al jertfelor. Ea înseamnă de fapt a-i înapoia lui Dumnezeu ceea ce el ne-a dat gratis. E semnul că nu banul face viaţa omului. Îl puteţi întreba pe un bolnav… la ce-i mai folosesc banii, dacă-i lipseşte sănătatea, şi veţi vedea că nu banul îl face pe om. Pomana este semnul încrederii noastre în Domnul care are mereu grijă de noi. A împărţi timpul tău cu cel care e singur, a împărţi ceea ce ai primit cu cei care au atât de puţin, a împărţi credinţa ta în Dumnezeu cu cei care încă o mai caută aceasta e adevărată pomană. Important nu e cât dăm, ci mai degrabă iubirea pe care o punem în ceea ce oferim. Dacă cineva se uită la cantitate se pierde. Şi în timp ce vorbeşte despre foame, cineva lângă el moare. Foamea nu e numai după pâine. Există foame de iubire. De a fi iubiţi. De a iubi. Teribilă foame e foamea de iubire! Singurătatea: O altă foame teribilă!

Iar cea de-a treia formă de penitenţă e rugăciunea. Nu o simplă înşiruire de cuvinte. Este în primul rând rodul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. E întâlnire personală cu Domnul care ne ascultă. Este un impuls al inimii, o privire îndreptată spre Dumnezeu. Înseamnă a-l găsi pe prietenul tău Isus acolo unde se află: la Liturghie şi în Tabernacol, înseamnă a regăsi sacramentul Milostivirii, Spovada.

În felul acesta, prin post, pomană şi rugăciune ne reînnoim datoriile noastre de la Botez şi vom putea face trecerea spre viaţa nouă a lui Isus, Domnul înviat. La capătul acestui post nu se află durerea necruţătoare a morţii, ci viaţa nouă, o viaţă de oameni înviaţi, salvaţi şi învingători ai morţii. Ne aşteaptă o bucurie nesfârşită, acel strigăt de bucurie pe care-l vom auzi în noaptea Paştelui.

Pr. Petru Sebastian Tamaș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

five × 3 =