Mica Biblie 06: Chemarea lui Moise

Timpul lui Moise (1300-1220 î.C.)

Naşterea lui Moise: Ex 1; 2,1-10

Urmaşii lui Iosif au ajuns un popor mare în Egipt. Ei se numeau, după al doilea nume al lui Iacob, fiii lui Israel sau israeliţi; se mai numeau şi evrei.

Între timp, în Egipt a ajuns la domnie un faraon care nu-l cunoscuse pe Iosif. El le-a spus egiptenilor: „Poporul israelit se face mai mare şi mai puternic decât noi. Să-l împilăm ca să nu se înmulţească prea mult”. A pus, deci, supraveghetori peste ei, care să-i asuprească prin munci grele de zidărie şi la câmp. Dar cu cât mai mult îi asuprea, cu atât mai mult se înmulţeau israeliţii. De aceea, faraonul a poruncit poporului său, zicând: „Aruncaţi în fluviu tot ce se naşte de sex bărbătesc la israeliţi!”

O femeie care născuse un băiat, văzând că era foarte frumos, l-a ascuns trei luni de zile. Neputând să-l ascundă mai mult timp, a luat un coşuleţ de papură, l-a lipit cu smoală şi ră1Ină, a aşezat pruncul în el şi a pus coşuleţul între trestii, la malul fluviului. Sora copilului stătea departe, ca să vadă ce se va întâmpla cu el.

Dumnezeu a făcut să coboare la fluviu fiica faraonului. Ea a văzut coşuleţul şi a trimis-o pe una dintre servitoarele sale să i-l aducă. Deschizându-l, a văzut un prunc care plângea. I s-a făcut milă de el şi a zis: „Acesta este unul dintre pruncii evreilor!”

Sora pruncului s-a apropiat şi a zis: „Vrei să mă duc şi să chem pe vreuna dintre femeile evreilor, ca să-l crească pe prunc?” Ea a răspuns: „Da, mergi!”

Plină de bucurie, copila s-a dus şi a chemat-o pe mama sa. Fiica faraonului i-a zis: „Ia pruncul acesta, creşte-mi-l şi eu îţi voi plăti”. Mama a luat pruncul şi l-a crescut. Când s-a făcut mare, l-a dus la fiica faraonului. Aceasta l-a înfiat şi i-a zis: „Moise se va numi, fiindcă din apă l-am scos”.

De reţinut:

Fiica faraonului l-a înfiat şi a zis: Moise se va numi, fiindcă din apă l-am scos (Ex 2,10).

Fuga şi chemarea lui Moise: Ex 2,11-25; 3; 4

Când Moise a crescut mare, a mers pe la fraţii săi. A rămas mişcat de nenorocirea poporului său şi, văzând un egiptean care bătea un evreu, a sărit în ajutorul acestuia, l-a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip. Faraonul a aflat ce s-a petrecut şi căuta să-l omoare pe Moise, dar el a fugit în ţara Madianului. Acolo a locuit la preotul Ietro, care i-a dat-o de soţie pe fiica sa Sefora. Moise a păzit patruzeci de ani oile lui Ietro.

Într-o zi, a mânat oile departe în pustiu, până la muntele Horeb. Acolo i s-a arătat Dumnezeu într-o flacără de foc care ieşea din mijlocul unui rug. Moise vedea că rugul ardea, dar nu se mistuia. El s-a mirat şi s-a apropiat. Atunci, Domnul l-a chemat din mijlocul rugului şi i-a zis: „Moise, Moise!” El a răspuns: „Iată-mă, aici sunt!” Domnul i-a zis: „Nu te apropia! Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt. Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”. Atunci, Moise şi-a ascuns faţa, căci nu îndrăznea să privească spre Dumnezeu. Domnul i-a spus: „Am văzut necazul poporului meu din Egipt şi am auzit strigarea lui. Am coborât să-l eliberez din mâna egiptenilor şi să-l duc în Ţara Canaanului, în care curge lapte şi miere. Pe tine te voi trimite la faraon ca să scoţi poporul meu din Egipt”. Moise i-a răspuns: „Cine sunt eu, ca să merg la faraon şi să-i scot pe israeliţi din Egipt?” Domnul i-a zis: „Eu voi fi cu tine”.

Moise a răspuns: „Fiii lui Israel mă vor întreba: Cum se numeşte acela care te-a trimis? Ce să le răspund atunci?” Dumnezeu i-a zis: „Eu sunt cel ce sunt. Spune-le aşa fiilor lui Israel: Cel care se numeşte «Eu Sunt» m-a trimis la voi”. Moise a răspuns: „Ei nu mă vor crede, ci vor zice: Nu ţi s-a arătat Domnul”. Atunci, Dumnezeu i-a zis: „Aruncă pe pământ toiagul din mână!” Moise l-a aruncat şi el s-a prefăcut în şarpe, încât Moise a fugit de el. Domnul i-a zis: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă!” Moise l-a prins şi şarpele s-a prefăcut în toiag, cum era mai înainte. Atunci, Domnul i-a zis: „Aşa să faci înaintea israeliţilor şi vor crede”.

Moise a spus: „Doamne, eu nu pot vorbi bine. Limba mea e greoaie”. Domnul i-a răspuns: „Cine a făcut gura oamenilor? Sau cine face pe cineva mut şi surd, văzător sau orb? Oare nu eu?” Moise a zis: „Te rog, Doamne, trimite-l pe acela pe care ai de gând să-l trimiţi”. Dumnezeu s-a mâniat atunci pe Moise şi i-a zis: „Fratele tău, Aron, poate vorbi bine, pune cuvintele mele în gura lui şi să vorbească el către popor în locul tău”.

Moise şi-a luat atunci rămas bun de la socrul său şi s-a întors în Egipt. Din porunca Domnului, Aron i-a ieşit înainte şi s-au întâlnit la Muntele Horeb. Moise i-a spus fratelui său toate cuvintele Domnului. Apoi s-au dus împreună şi i-au adunat pe toţi bătrânii poporului lui Israel. Aron a povestit toate câte le spusese Domnul lui Moise. Moise a făcut minunea cu toiagul. Poporul a crezut şi cu toţii s-au aruncat la pământ.

De reţinut:

Cel care se numeşte «Eu Sunt» m-a trimis la voi (Ex 3,14).

Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a ales mai degrabă să sufere cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă plăcerea de o clipă a păcatului (Evr 11,24-25).

Cele zece plăgi: Ex 5–11

După acestea, Moise şi Aron s-au dus la faraon şi i-au zis: „Aşa zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: Lasă poporul meu să iasă din această ţară, ca să-mi aducă jertfă în pustiu”. Faraonul a răspuns: „Cine este Domnul, ca să ascult de vocea lui? Nu las poporul să plece”, şi le-a poruncit supraveghetorilor să-i pună pe evrei la munci şi mai grele. Din porunca lui Dumnezeu, Moise şi Aron s-au dus din nou la faraon. Aron a aruncat toiagul la pământ şi el s-a transformat în şarpe. Faraonul i-a chemat pe vrăjitorii săi; şi ei, cu farmecele lor, au făcut ceva asemănător: fiecare a aruncat toiagul său pe pământ şi ele s-au prefăcut în şerpi, dar toiagul lui Aron le-a înghiţit pe celelalte. Inima faraonului, însă, a rămas împietrită.

Atunci, Dumnezeu a trimis prin Moise şi Aron zece plăgi asupra faraonului şi a Egiptului, una mai îngrozitoare decât alta.

1. Apa fluviului s-a preschimbat în sânge, nu s-a mai putut bea, a început să miroase, peştii din ea au murit.

2. Au năpădit broaşte care au invadat tot Egiptul.

3. Au venit ţânţari care înţepau oamenii şi vitele.

4. Apoi roiuri de muşte, în aşa număr încât au umplut ţara şi toate casele.

5. O ciumă a răpus toate vitele egiptenilor, însă din animalele israeliţilor nu a pierit nici una.

6. Bube provocate de nişte băşici s-au ivit pe egipteni şi pe vitele lor.

7. O grindină grozavă a zdrobit iarba, semănăturile şi copacii. Numai unde erau israeliţi nu a căzut grindină.

8. Stoluri nenumărate de lăcuste s-au abătut asupra ţării şi au mâncat tot ce a rămas de pe urma grindinei.

Cu toate acestea, faraonul şi-a împietrit inima. În timpul pedepselor, a promis, ce e drept, de câteva ori că va lăsa poporul să plece, dar după ce trecea pedeapsa, nu se mai ţinea de cuvânt.

9. În sfârşit, s-a făcut o întunecime înspăimântătoare, aşa încât trei zile de-a rândul, nici un egiptean nu s-a putut mişca din loc, dar la israeliţi era lumină.

Atunci, faraonul i-a chemat pe Moise şi pe Aron şi le-a zis: „Mergeţi, însă oile şi vitele voastre să rămână!” Moise a răspuns: „Nici o unghie din ale lor nu va rămâne!” Faraonul i-a spus lui Moise: „Pleacă de la mine şi fereşte-te să-mi mai vezi faţa: în orice zi vei mai veni la mine, vei muri”. Moise a răspuns: „Aşa va fi, precum ai zis: Nu-ţi voi mai vedea faţa”.

10. Ultima plagă. Domnul i-a spus lui Moise: „Pe la mijlocul nopţii va muri tot întâiul-născut al egiptenilor, de la întâiul-născut al faraonului, care stă pe tronul său, până la întâiul-născut al servitoarei care e la râşniţă, şi până la toţi întâii-născuţi ai vitelor, şi va fi mare bocet în tot Egiptul; dar la toţi israeliţii, de la om până la vite, nu va lătra nici măcar un câine, ca să cunoaşteţi cât de minunat îi separă Domnul pe egipteni de israeliţi”.

De reţinut:

Să istorisiţi, în auzul fiilor voştri şi al fiilor fiilor voştri, câte am făcut în Egipt şi semnele mele pe care le-am arătat ca să cunoaşteţi că eu sunt Domnul (Ex 10,2).

Învârtoşarea inimii este rădăcina tuturor relelor.

Mielul de Paşti şi ieşirea din Egipt: Ex 12; 13

Moise şi Aron au adunat poporul şi au zis: „Aşa porunceşte Domnul: luna aceasta să fie prima lună a anului. În ziua a paisprezecea a lunii acesteia, fiecare cap de familie să înjunghie spre seară un miel fără pată, de un an, şi să nu-i zdrobească nici un os; cu sângele lui să ungă uşorii şi pragul de sus al uşii casei. Veţi mânca în aceeaşi noapte carne friptă şi azimă cu ierburi amare. Încinşi la mijloc, cu încălţămintea în picioare şi cu toiegele în mâini, să mâncaţi mielul în grabă, căci este Paştele, adică trecerea Domnului. Eu voi trece prin Egipt şi voi omorî pe tot întâiul-născut al egiptenilor. Sângele va fi un semn că acele case sunt ale voastre. Eu voi vedea sângele şi voi trece ocolindu-vă pe voi”.

A sosit şi seara zilei a paisprezecea şi israeliţii au făcut cum le poruncise Domnul. La miezul nopţii, Domnul l-a lovit pe tot întâiul-născut din Egipt, de la întâiul-născut al faraonului până la cel al deţinutei din temniţă, precum şi tot întâiul-născut al vitelor. Şi s-a făcut mare bocet în tot Egiptul căci nu era casă în care să nu fie un mort. Faraonul i-a chemat pe Moise şi pe Aron chiar în acea noapte şi le-a zis: „Plecaţi cu tot poporul vostru! Luaţi-vă oile şi vitele şi binecuvântaţi-mă!” Egiptenii i-au silit pe israeliţi, zicându-le: „Ieşiţi mai repede, că murim cu toţii!”

Atunci, israeliţii au plecat cu toată averea. Au luat şi plămădeala pregătită şi nedospită încă. Au luat şi osemintele lui Iosif. Patru sute treizeci de ani au locuit urmaşii lui Iacob în Egipt. În timpul acesta, de la şaptezeci de suflete, ei s-au înmulţit mult, devenind un popor care număra şase sute de mii de bărbaţi buni de luptă.

Moise le-a zis israeliţilor: „Ziua aceasta, în care Domnul cu mână tare v-a scos din Egipt, să o sărbătoriţi din neam în neam; de asemenea, tot întâiul-născut al vostru îl veţi sfinţi Domnului!”

De reţinut:

Când vă vor zice copiii voştri: Ce înseamnă aceasta? Să le spuneţi: Aceasta este jertfa pe care o aducem de Paşti Domnului care a ocrotit casele noastre (Ex 12,26-27).

Mielul de Paşti este o prefigurare a sacrificiului lui Cristos.

Trecerea Mării Roşii: Ex 13,21–15,21

Însuşi Dumnezeu le arăta israeliţilor calea ce trebuiau s-o urmeze. El mergea înaintea lor, ziua într-o coloană de nor şi noaptea într-un stâlp de foc. Aşa au ajuns israeliţii la Marea Roşie şi şi-au pus taberele acolo.

Între timp, faraonului i-a părut rău că-i lăsase pe israeliţi să plece. Deci, i-a urmărit cu care, cu călăreţi şi conducătorii întregii armate şi i-a ajuns. Israeliţii s-au temut foarte mult şi au strigat către Domnul. Moise le-a zis: „Nu vă temeţi, Domnul se va lupta pentru voi!” Şi, iată, coloana de nor, care până atunci mergea înaintea israeliţilor, s-a ridicat şi s-a aşezat între ei şi egipteni. Spre egipteni era întunecoasă, încât ei nu puteau înainta spre israeliţi; dimpotrivă, israeliţilor le lumina şi noaptea. Din porunca lui Dumnezeu, Moise şi-a întins mâna asupra mării. Apa s-a despărţit îndată şi a stat în amândouă părţile ca un zid. Un vânt cald a uscat pământul şi israeliţii au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat.

Faraonul i-a urmărit pe israeliţi până în mijlocul mării. Se lumina de zi. Atunci, Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre mare!” Moise a întins-o şi valurile mării au căzut la locul lor şi au acoperit carele şi călăreţii întregii armate a faraonului; nici măcar unul dintre ei nu a scăpat.

Astfel l-a eliberat Domnul în ziua aceea pe Israel din mâna egiptenilor. Poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în el şi în Moise, slujitorul său.

De reţinut:

Să cântăm Domnului căci strălucită este biruinţa sa: a aruncat în mare calul şi călăreţul (Ex 15,1).

Dumnezeu ascultă glasul celor oprimaţi.

Minunile din pustiu: Ex 15,22–17,16

De la Marea Roşie, israeliţii au mers mai departe şi au ajuns într-un loc pustiu unde nu era apă. În sfârşit, au găsit apă, dar era amară şi nu se putea bea. Poporul a murmurat împotriva lui Moise şi a zis: „Ce să bem?” Moise s-a rugat şi Dumnezeu i-a arătat un lemn pe care Moise l-a aruncat în apă şi apa s-a făcut dulce.

Şi mai mare s-a făcut nemulţumirea poporului când au mers mai departe în pustiu. Mulţimea le-a zis lui Moise şi lui Aron: „O, de-am fi murit în Egipt! Acolo stăteam lângă oalele cu carne şi aveam pâine să ne săturăm! Ne-aţi adus în pustiu ca să murim de foame!” Atunci, Domnul i-a zis lui Moise: „Am auzit murmurul israeliţilor, deci, spune-le: Domnul vă va da deseară carne şi mâine dimineaţă pâine încât vă veţi sătura şi veţi cunoaşte că eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru”.

Către seară au venit nenumărate stoluri de prepeliţe. Ele au acoperit pământul şi uşor puteau fi prinse. A doua zi dimineaţă, pustiul era acoperit cu bobiţe albe, mici ca grindina. Văzându-le, israeliţii se întrebau unii pe alţii: „Manhu?” adică: „Ce este aceasta?” Moise a răspuns: „Aceasta este pâinea ce v-o dă Dumnezeu s-o mâncaţi. Fiecare să culeagă dimineaţa atât cât îi trebuie pentru toată ziua, iar în ziua a şasea să culeagă pentru două zile”. Cu această pâine cerească, ce s-a numit mană, i-a hrănit Dumnezeu pe israeliţi timp de patruzeci de ani, până când au ajuns la hotarele Canaanului. Gustul ei era dulce ca de turtă cu miere.

După câtva timp, israeliţii s-au aşezat în alt loc al pustiului, unde iar nu se afla apă. Poporul a murmurat din nou împotriva lui Moise şi i-au zis: „Pentru ce ne-ai scos în pustiu? Vrei să ne omori prin însetare?” Moise a răspuns: „Pentru ce vă certaţi cu mine? De ce-l ispitiţi pe Domnul?” Apoi a strigat către Domnul: „Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin şi mă vor ucide cu pietre”. Domnul i-a zis: „Ia-ţi toiagul în mână, mergi la muntele Horeb, loveşte în stâncă şi va ieşi apă”. Moise a făcut aşa şi imediat a izvorât din stâncă apă din abundenţă, încât toţi au putut să bea.

Pe când israeliţii mai poposeau încă la locul acela, au venit amaleciţii să lupte împotriva lor. Moise i-a zis lui Iosue să-şi aleagă bărbaţi şi să lupte împotriva amaleciţilor; iar el cu Aron şi Hur s-au suit pe vârful unei coline, să se roage. Cât timp ţinea Moise braţele ridicate, învingeau israeliţii; îndată ce le lăsa jos învingeau amaleciţii. De aceea, Aron şi Hur i-au sprijinit mâinile până când Iosue i-a pus pe fugă pe amaleciţi.

De reţinut:

Ce este aceasta?Aceasta este pâinea ce v-o dă Dumnezeu s-o mâncaţi (Ex 16,15).

Mana este semnul providenţei lui Dumnezeu şi prefigurarea sfintei Euharistii.

Cele zece porunci: Ex 19; 20; 24; 31,18

La începutul lunii a treia, israeliţii au ajuns la muntele Sinai şi şi-au pus corturile acolo.

Moise a urcat pe munte şi Domnul i-a zis: „Spune-le israeliţilor: Aţi văzut voi înşivă ce le-am făcut egiptenilor şi cum v-am păzit. De veţi asculta glasul meu şi-mi veţi păstra legământul, atunci veţi fi poporul meu cel ales”. Moise a spus poporului cuvintele Domnului şi tot poporul a răspuns: „Toate câte le-a spus Domnul, le vom face”.

Moise a urcat din nou pe munte şi i-a povestit lui Dumnezeu cuvintele poporului. Domnul i-a zis: „Mergi la popor şi sfinţeşte-l, azi şi mâine, şi să-şi spele veşmintele. Să fie gata pentru ziua a treia. Hotărăşte până unde se poate apropia poporul împrejurul muntelui, pentru ca nimeni să nu vină prea aproape. Când va începe să sune trâmbiţa, atunci să se apropie de munte”. Moise a făcut precum a poruncit Domnul. A treia zi, când s-a luminat de ziuă, a început a tuna şi a fulgera. Un nor întunecos acoperea Muntele Sinai, care era înspăimântător, fumega, era cuprins de flăcări, fiindcă Domnul coborâse în foc pe el. În acelaşi timp, trâmbiţele sunau şi sunetele lor se auzeau din ce în ce mai tare, încât tot poporul s-a înspăimântat. Moise a dus atunci poporul în întâmpinarea lui Dumnezeu la poalele muntelui, iar Dumnezeu a vorbit din mijlocul focului:

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, ca să te închini lui.

2. Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar.

3. Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului.

4. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ.

5. Să nu ucizi.

6. Să nu săvârşeşti fapte necurate.

7. Să nu furi.

8. Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău.

9. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.

10. Să nu pofteşti casa, ogorul, slujitorul, boul, măgarul aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui.

Plin de spaimă, poporul s-a dat înapoi şi i-a zis lui Moise: „Vorbeşte-ne tu, să nu ne vorbească Domnul, ca nu cumva să murim”. Moise a răspuns: „Dumnezeu a coborât la voi ca să vă temeţi de el şi să nu păcătuiţi”.

Poporul s-a întors în tabără, iar apoi Moise s-a apropiat de norul în care era Domnul. Domnul i-a mai dat şi alte porunci. Moise a scris într-o carte cuvintele Domnului, a zidit un altar la poalele muntelui şi a adus jertfă. Poporul stătea împrejur şi Moise le-a citit poruncile. Ei au zis: „Toate câte le-a poruncit Domnul, le vom face”. Moise a luat din sângele jertfei, a stropit poporul şi a zis: „Acesta este sângele legământului ce l-a făcut Domnul cu voi dându-vă toate poruncile lui”.

După aceasta, Moise a urcat din nou pe munte şi a rămas acolo patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. N-a mâncat nici pâine şi nici n-a băut apă. Dumnezeu a vorbit cu el şi i-a dat două table de piatră, pe care degetul lui Dumnezeu a scris cele zece porunci.

De reţinut:

Iată, v-am învăţat porunci şi legi… Să le păziţi aşadar şi să le împliniţi căci în aceasta stă înţelepciunea voastră şi cuminţenia voastră înaintea popoarelor (Dt4,5-6).

Viţelul de aur: Ex 32; 34

Văzând poporul că Moise întârzie aşa de mult pe munte, i-a spus lui Aron: „Fă-ne zei aşa cum au egiptenii, deoarece nu 1Tim ce i s-a întâmplat lui Moise”. Aron a spus: „Luaţi cerceii de aur din urechile femeilor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceţi-i la mine”. Poporul a făcut aşa. Aron a turnat din cercei un viţel şi a zidit un altar înaintea lui. Ei i-au adus viţelului jertfe, au mâncat, au băut şi au jucat, după cum era obiceiul păgânilor.

Dumnezeu l-a înştiinţat pe Moise de cele petrecute şi i-a poruncit să coboare de pe munte. El a coborât cu cele două table ale legii în mână. Văzând viţelul şi horele, s-a aprins de mânie şi a aruncat tablele care s-au sfărâmat. Apoi a luat viţelul, l-a sfărâmat, iar praful l-a amestecat cu apă şi a dat poporului să bea. La urmă l-a mustrat pe Aron pentru păcatul lui şi le-a spus fiilor lui Levi: „Luaţi săbii, cutreieraţi tabăra şi ucideţi-i pe toţi aceia care se mai închină idolilor”. Ei au împlinit porunca şi în ziua aceea au murit cam trei mii de oameni.

În ziua următoare, Moise s-a întors pe munte, s-a rugat şi a spus: „Iartă-i, Doamne, poporului păcatul acesta mare, sau şterge-mă pe mine din cartea ta!” Domnul s-a îmblânzit şi a reînnoit legământul său cu poporul. Moise a rămas încă o dată pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în post şi rugăciune. El a pregătit două table noi şi Dumnezeu a scris a doua oară cele zece porunci pe piatră. Pe când cobora Moise de pe munte cu cele două table, faţa îi strălucea aşa de tare, încât israeliţii nu îndrăzneau să se apropie de el. Moise i-a chemat şi le-a descoperit ceea ce i-a spus Domnul. Şi-a pus apoi un văl pe faţă şi de atunci aşa făcea ori de câte ori venea de la Domnul şi vorbea către popor.

De reţinut:

Să nu se aprindă, Doamne, mânia ta asupra poporului tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului (Ex 32,11).

Moise, mijlocitorul vechiului legământ, este o imagine a lui Cristos, mijlocitorul noului legământ.