E liniște pe hol

                                                            Linişte pe hol

 

E linişte pe hol! S-aude doar

Un strigăt de gardian nervos,

Mergând încet pe-al morţii culoar,

Umbrit de-un negru întunecos.

Din când în când s-aude prin celule:

„Mi-e frig” sau „Mor de foame şi de sete!”

Dar în  zadar, căci nimeni nu-i aude,

Nu-i bagă în seamă şi nici crede.

Şi-ntr-un loc mizer, numit „celula morţii”,

În care îşi are chinul rezidenţă,

Stă apăsat de greutatea sorţii

Anton… ce-i plin de inocenţă.

Pe jumătate dezbrăcat, flămând, bătut de soartă,

Ş-acceptă cruntul lui destin,

Şi grea e crucea ce o poartă,

Iar inima-i pătrunsă de un chin.

Dar ştie că astfel vrea şi Cel de sus

Şi nu se plânge nici un pic.

Din contra, e fericit nespus

Că va fi mare şi nu mic.

Ţinut flămând şi însetat cu sila

Stătea mereu întins, bolnav şi plin de lovituri,

Iar cei de acolo nu ştiau ce-i mila

Şi-l ponegreau cu mii de înjurături.

Meniul lui era format din patimi.

În fiecare dimineaţă, prânz şi seară

Îşi potolea setea cu lacrimi,

Dar, totuşi, nu vroia să moară.

Şi-a dus crucea până la sfârşit,

A acceptat tot ce i-a fost dat de sus,

Căci Domnul într-una l-a călăuzit

Şi l-a iubit şi El nespus.

Să ne rugăm şi noi acum,

La al nostru episcop martir

Ca să urmăm şi noi al greutăţii drum

Pentru a găsi al fericirii fir!

Cristian Griţcu, clasa a IX-a E